România, doar o „vacă de muls”

Un inedit raport german din 4 noiembrie 1940, care se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, dezvăluie modul – deloc flatant – în care eram priviţi de marea putere care era atunci (ca şi azi, pe alte coordonate, desigur) Germania. După ce comentează recentele evenimente din ţara aflată în prim-planul intereselor lui Hitler (ratata „revoluţie” a Gărzii de Fier, ascensiunea lui Ion Antonescu, creditat cu încrederea nemţilor în dauna „arhanghelilor” lui Zelea-Codreanu), raportul indică fără echivoc modul în care România urma să fie transformată într-o colonie a Reichului.

Trecînd peste trufia şi dispreţul cu care sînt prezentaţi românii, textul – din care vom extrage pasaje concludente – relevă şi anumite constante ale istoriei noastre: corupţia profundă, lăcomia conducătorilor, faptul că absolut toţi cei ne-au cotropit au văzut în mănoasa Românie doar o „vacă de muls”. Citez: „România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sînt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sînt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X-lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns pînă la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus, şi, din păcate, tot la dorinţa acestor puteri au devenit state « independente ». « Naţiunea română » nu este nici în ziua de azi nimic altceva decît o legendă a istoriografiei. Pînă în secolul al XIX-lea nu a existat de fapt decît o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni (sic!?), care niciodată nu a avut o clasă conducătoare proprie, ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea. Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuşit prin apariţia sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pămîntul şi cu masele muncitoare, fără să existe un popor şi cu atît mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strîns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului, a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă, pînă în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sînt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor. În primul rînd nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi « poporul » nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Chiar şi aşa, Antonescu nu ar fi reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mînă toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe. Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Nu împotriva unei puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane (sic!?), ci împotriva propriei sale armate şi a rezistenţei din cadrul aparatului de stat, pentru că, într-adevăr, nu avea la îndemînă forţe proprii care să-i fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali, aproape fără excepţie, sînt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescîndă. De asemenea, trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane”.

Planurile, dorinţele belicoasei Germanii nu au fost îndeplinite complet. Dimpotrivă, fermitatea unui Antonescu a făcut ca livrările româneşti să fie achitate de nemţi în monedă forte. Din păcate, statutul României de „colonie” a Europei bogate va fi desăvîrşit, se pare, după anii ’90. Revin săptămîna viitoare.

 

 

Fiţi sociabili!